O incursiune în textele poetului George Vulturescu prefigurează lent un mit cu totul personal al Nordului, cu toate însemnele sale tematice mereu reluate în succesiunea apariţiilor lor.
Dacă lumea este o oglindă a lăuntrului nostru, atunci şi aceste texte trec lent de la un nord geografic la Nordul lăuntric, ca fiind şi cel mai autentic. Se remarcă astfel treptat această alunecare dinspre suprafaţă înspre abisul lăuntric (de altfel, consider că a evita să scrii direct despre obiectul unei dureri, să traversezi durerea încât rostirea/scriitura să se răsfrângă într-un discurs poetic/text „neutru”, este una din premisele cele mai importante în actul scrisului. Are loc o repartizare obiectivată, egală a unui sentiment covârşitor, încât acesta din urmă e prezent mereu într-un mod miraculos, însă aproape indetectabil în derularea textuală, tocmai spre a-şi prezerva astfel atributul de Dar, sporind efectul împărtăşirii).
Ca şi în procesul homeopatic, acest lucru nu se mai poate constata. Este ceea ce prefigurează formal, inefabilul oricărei creaţii autentice, după cum tot ceea ce ne defineşte, funciarmente, este in-vizibil: gândurile, sentimentele, durerile, disperările, într-un cuvânt adâncul, lăuntrul, care în cele din urmă este cauza efectelor dinafară, şi nu invers: căutarea cauzelor în lumea aparenţelor.
Nu atât ochiul orb (mereu evocat în dubla sa accepţiune) este deplâns. Se deplânge mai ales ceea ce vede el. Ochiul acesta al subconştientului, atemporal. Ca şi poezia adevărată.
Impactul dintre ochiul „orb” şi ochiul „văzător” este în fond impactul dintre un lăuntru al prezentului etern şi un afară ce stă sub semnul timpului. Un timp al unor vremuri pandorice de devastare morală şi etică, vremuri ale pervertirii şi decăderii, deci ale Rătăcirii.
Însă rătăcirea însăşi presupune încercarea ocolită a Revenirii pe Cale, pe drumul umblat.
Fapt care se resimte tonic în mai toate poemele, oricât de romantic ar fi impactul, oricât de modem ar fi „cronicarul”. Nu suntem însă în cele din urmă cu toţii nişte romantici incurabili?
Ceea ce poemele trec sub tăcere devine astfel obiectul răsfrângerii. Aceste pietre ale Nordului sunt în fond nişte rune pe care am uitat a le mai putea decripta. Dincolo de pietre, dincolo de simbolurile dăinuirii, loialităţii, demnităţii, rămâne durerea pervertirii. Cuţitul, fratele mai mic al spadei ronine, plin de latenţe, ca şi stylus-ul latin (stil-stilet). Paradoxal, ochiul „văzător” este cel al durerii. O durere ce este reversul unei mari iubiri dintr-o monedă servind drept vamă a mântuirii.
Dincolo însă de toate, de mit, de vitalul colcăind chiar în pervertire şi decădere, dincolo de datini, dincolo aşadar de încadrări şi etichetări, dincolo de ceea ce numim istorie, care în sine este o treptată dezumbrire a Conştiinţei (ce nu are plural), rămâne poetul. Şi rămâne însingurat, limpede şi trecător ca sclipătul lamei cuţitului: „Sunt lucid, îmi spun. Cum nu văd ăştia că sunt singur...”
În acest sens (şi ne referim acum la volumul substanţial „Stânci nupţiale” - remarcând trecerea treptată de la suprafaţa însorită la obscurul lăuntric), el constituie o carte, care demonstrează, cu o copleşitoare evidenţă, faptul că tocmai prin relevarea naţionalului cel mai genuin (fenomen tot mai rar în ipostaza autocenzurii „best-sellerului”... rest-sellerului), textele ating, în mod paradoxal, o valoare universală: sunt poeme care, în decantarea unei obsesii mereu reluate, la care revenim, impun în derularea colocvialiăţii lor de esenţă mitică, aşadar profund rurală, versuri-cheie de o frumuseţe şi unicitate a viziunii incontestabile.
Imprevizibilul naturii umane - care constituie în sine impedimentul capital -, se relevă prin dubla, polara sa funcţie, atât a scrisului, cât şi a corolarului său întru esenţializare şi purificare, cuţitul (un alt element preponderent în poetica lui).
Funcţia văzului devine în această analogie inedită, dintre cuvânt şi cuţit, o funcţie a suprafeţei, a analiticului, a sfărtecării, pe când auzul este receptorul, unificatorul, adâncul sorbind un întreg şi nu o funcţie a decelării lui. La nici un poet nu se resimte mai acut această impunere obsesivă a mitului nordic, cu toate registrele, pe care le presupune ineditul, forţa etică şi morală, dar şi blestemul şi nuanţa unei „decăderi”, ce tocmai prin acceptare şi asumare îşi găseşte mântuirea.
Rareori o carte scrisă cu atâta dăruire, cu mai multă maturitate a asumării depline. Iată, în acest sens un vers memorabil, emblematic: „mâna care scrie e totuna / cu mâna de pe cuţit". Poeme, care se ivesc în sclipiri şi reflectări de pietre preţioase, în irizări mitice secondate de un timp de basm, cu semnificaţii ce transcend miturile de origine, dobândind o valoare individuală, existenţială.
Într-o modalitate imnică, deşi traversată mereu de o proaspătă colocvialitate, transpar tandreţea şi durerea, ele fiind cu atât mai intense cu cât abia sunt schiţate în demersul viril al structurării textuale, prefigurând tragismul unei rătăciri, însă şi umbra unui destin, care în asumarea lui îşi impune nordic finalitatea izbăvitoare. Este drumul individual aşadar, cel al asumării lăuntrice totale, întru conturarea unui (astfel) posibil reviriment etic, moral.
Forţa de focalizare a cuţitului în puritatea şi inocenţa lui, însă şi cu latenţele sale agresive, devine astfel corolară forţei angulatoare şi incandescente a însuşi scrisului, a nomenului, este litera încărcată de inimă, cuvântul (şi cuţitul), care „nu se gudură nu schelălăie” (subl.n.). Imprevizibilitatea lor, sub toate aspectele funciare, este împrevizibilitatea noastră, în ciuda imaginii pe care o avem despre noi.
Acest imprevizibil poate ţâşni din adâncul umbrelor noastre oricând, nefiind nicidecum mistuite (rod doar al asumării depline, al înfruntării şi nu al amânării lor, rod al unei însingurări întru o reîntoarcere transparentă, mărturie vie a divinului în lume):
,, nu scrisul meu te salvează
lectura e un dans al fricii în care eu
te ţin de mâini ca pe un băţ aprins
când te încolţesc lupii...
Versuri zigurate parcă de o atmosferă de „cronică” modernă într-un lung şir de strămoşi prinşi în vinele de „gnoză ale pietrei” (superb acest poem), în care înseşi cuvintele sunt „năclăite de sânge”, un Nord atât de drag, chinuit şi mântuitor în acelaşi timp prin valenţele mitice pe care le presupune. Valoarea cărţii rezidă tocmai în acest demers simplu, ca toate lucrurile de mare valoare: revenirea şi sublimarea modernă în mit şi nu desconsiderarea lui într-o preferenţialitate a „modernului”, a facilităţii clandestinei culturi infiltrare, fiindcă, nu-i aşa, ce poate fi mai modern decât un mit?
Originalitatea textelor transpare tocmai din această asumare deplină a Nordului, şi nu a altor tentaţii adiacente, dobândind astfel atributele generalităţii, ale universalului printr-o incontestabilă ţesătură etică perenă, în care vina nu se răsfrânge asupra unuia ori altuia, ci e în noi, în fiecare, fiind cu toţii atât de legaţi între noi (până şi — sau poate mai ales — prin imprevizibilitate noastră, în ciuda gândului cuminte şi adormitor al cumsecădeniei noastre definitive, împăunătoare, „liniştitoare”).
Stâncile, pietrele, obsesiv reluate, poate tocmai acest lucru îl semnifică (precum fragilitate de neînvins a literelor a acestei scrieri vis-a-vis de arta spadei în zen), dârzenia, neclintirea, înfruntarea, umbra eternului, şi în ciuda sfâşietoarelor lor modulaţii, o stenică şi certă nădejde a triumfului asumării. O blândeţe a dârzeniei alături de fragilitatea literelor, ce se dovedeşte a fi mai puternică decât piatra.
Iată, un vers de o modernitate, o actualitate absolută în lumea aceasta a ochiului (şi nu a auzului lăuntric, a auscuitării, ca singura cale de mântuire, ce este, poate fi, doar individuală întru comuniune: „oare consimţim la orbire?, vers care, în ambiguitatea lui acuzator-izbăvitoare, sugerează şi revenirea la auz, în pofida ochiului agresiv, această asprime a ochiului, vis-a-vis de tandreţea, delicateţea auzului (unde se află şi sălaşul Echilibrului...), aşadar o posibilă cumpănă între matriarhatul sintetic (al auzului), receptiv la întreg, şi patriarhatul dominaţiei agresive (al ochiului decelator, sfârtecător, analitic): „nu cu ei văd, Doamne, ci cu toată/ spaima celulelor cărnii mele”.
(Într-un eseu subliniam această obsesie miraculoasă, greu de înţeles, care mi se pare esenţială în înţelegerea misterului uman şi divin: oare ce visează un orb din naştere, de unde îşi ia el visele, dacă se spune că ,,materialul” lor constituie fondatul preluat din contactul văzătorului cu „realitatea”?)
Un aspect doar, dintr-o multitudine, a felului cum o genuină tandreţe, iubire se împletesc cu o durere şi o compasiune într-un mod nicidecum ostentativ, ci într-un delicat şi unic filigran, care se topeşte în materia atât de vie a poemelor... fiindcă ce se mai poate adăuga la cel ce spune atât de sfâşietor „scrisul vede cum mori”, presupunând în acelaşi timp şi - frumos titlu de demers critic - „o posibilă pasăre Phoenix”?
Grota şi literele* (remarcăm aluzia variată conţinută în titlul acestei recente apariţii) constituie astfel o ilustrare perfectă a trecerii treptate şi asumate de la nordul geografic la Nordul lăuntric dintotdeuna (p. 89, poemul 30):
Misail:
„ Grota este o hrubă moartă
Doar dacă intră omul în cavernele ei
devine un vulcan:
pentru că amintirile lui erup continuu ..."
Obsesia Nordului, ca drum al decantării, limpezirii şi transparenţei lăuntrice, ascunde un paradox: textele lui George Vuiturescu constituie o opera aperta, interpretabilă dinspre extrem de variate unghiuri. Dincolo de ele însă bardul Nordului urcă-coborând şi coboară înălţându-se pe filiera arhetipală, mitică a marii poezii dintotdeauna. Ele sunt imnice -privite şi ca o prelungire extrem de modernă şi firească pe linia marilor „cronici" -, şi doar în măsura în care impun valorile durabile, perene dintotdeauna. între cele două extreme, care caracterizează lumea artei de azi (însă şi a traiului cotidian), anume: sacru şi superficial, el a decis de la bun început calea de urmat, ştiind prea bine că fiecare element, fiecare fiinţă sunt sacre. Nimic nu e sacru, fiindcă totul e sacru. Astfel el îşi înscrie cu fermitate şi consecvenţă calea genuină situându-se dincolo de succese şi insuccese, dat fiind că a avut şansa de a-şi găsi sunetul propriu, sound-ul inconfundabil, pe potriva amprentei unice a fiecăruia; acest sunet cu totul funciar, pe care mulţi îl caută o viaţă întreagă, ori îl ratează şi-1 pervertesc atraşi de miraje adiacente artei autentice.
Andrei ZANCA
_________________
* George Vulturescu, Grota şi literele, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu