Un
experiment liric interesant, original, unic, după ştiinţa mea,
găsim în Grota şi literele (Editura
Eikon, 2013); e un exerciţiu al nevoinţei
poetului în pustie, în felul recuperării trăirilor fiinţei
interioare a monahului.
În poemele lui George Vulturescu sînt, deopotrivă, icoana
sihastrului (Daniel şi Misail: "La Turnu, sub munţii Coziei,
în stîncile de pe malul Oltului se află chiliile sihastrilor
Daniel şi Misail. Pe urmele lor, în grote uitate, osîrdia acestor
rînduri", ne avertizează poetul), dar şi chipul ispititorului
pentru că, iată, omul care se nevoieşte în pustie este omul
ispitit. Poezia din Grota şi literele
nu e una a sentimentului religios; în orice caz, George Vulturescu
nu scrie din amvon, în schimb, îl protejează el, poetul, pe
Domnul: "îngropat adînc în gura mea e numele Tău/ precum
într-un buncăr din care soldaţii încercuiţi/ nu mai pot ieşi/
numele Tău e însuşi buncărul în care suntem încercuiţi/
soldaţi bravi care ne facem nevoile peste tot/ Chiar şi literele
poemului s-au gudurat una/ Pe lîngă alta şi s-au strîns ca un
şnur la gîtul meu./ atîrnă ca o tăbliţă/ de metal încălzită
la gîtul soldatului încercuit/' îngropat adînc în gura mea e
numele Tău/ precum într-un buncăr din care soldaţii încercuiţi/
nu mai pot ieşi/ zidurile lui sunt de o vreme atît de lipite de
mine/ de calota craniului meu în care eşti îngropat/ e ca o gingie
crudă întreaga calotă/ şi orice sunet pe care încerc să-1
pronunţ creşte din/ carnea ei ca şi dinţii/ Numele Tău este în
siguranţă/ sub calota craniului meu e cald şi bine/ literele cresc
cînd e cald şi bine/ precum cresc dinţii din gingia crudă/ adînc
îngropat este numele Tău/ precum sunt în siguranţă soldaţii
încercuiţi într-un buncăr/ în timp ce liberi îşi fac nevoile
peste tot" (Numele Tău este în
siguranţă).
Într-o
foarte inspirată prefaţă, Elogiul
literei. Irina Petraş fixează modul
în care un "reper real" (chiliile sihastrilor) e folosit
"ca relansator al poemului-întrebare". Mai mult încă,
desluşind simbolistica textului: "Calota craniului se modelează
pe măsura grotei sihastrilor imitîndu-le firidele, singurătatea,
neliniştita căutare. Poemul, viaţa, moartea, gîndul răsucit în
sine sunt unghere misterioase ale grotei, sunt chiar ele Grota care
se lasă explorată trudnic, cu o încercare repetată de potrivire a
literelor şi a semnelor", în adevăr, în acest orizont,
poezia lui George Vulturescu din Grota
şi literele se alătură celei a lui
Bogdan Ghiu, de exemplu, care căuta poemul în peştera
literei ori în cutia de carton
a omului şi poeziei ("Cutie de carton cu om./ Om la
carton-poezie", scrie autorul Urmelor
de distrugere pe Marte). George
Vulturescu serveşte, şi aici, aristocraţia stejarilor de pe
Pietrele Nordului, trece, iarăşi, pe la Cetatea Zathmar, se
întîlneşte cu orbul Row, cum a facut-o în toată poezia sa; în
ultima carte, însă, lasă pietrele din Nord şi caută experienţa
grotei care, cum se vede, îi sporeşte poezia şi îi adaugă
teritorii şi înţelesuri noi. înainte de a fi o "destinaţie",
un reper ("La Turnu, sub munţii Coziei, în stîncile
Oltului"), într-o lirică intens simbolică, grota e gura
poetului, conturată din litere care "cresc cînd e cald şi
bine", e cartea însăşi, labirintul textual, e o coală de
hîrtie făcută sul sau, poate, e găvanul ochilor, adăpostind o
pagină albă şi cîmpia verde, de altădată, din Tihăria ori e
căucul
palmei asemeni căucului din Muzeul Ţării Oaşului, scobit precum
lemnul din curtea părinţilor, în sfîrşit, grota e cartea care
adaugă trupului noi învelişuri, aşezate, în rînduri, de
rîndunici şi peştii din lacuri ("nu-i literă pe sub care să
nu fi scormonit, pe care să/ n-o cred fir de porumb sau de smochin,
nu-i literă pe/ care să n-o fi copiat de mii de ori precum
rîndunicile/ copiază pe cer spiralele peştilor din lacuri"),
e urechea îngerului în care sunetul se
retrage în literă, într-un univers
închis, adică, unde e posibil orice; chiar şi epifania: "Ai
văzut copita: în mîlul de pe uliţa/ din Tireac a lăsat o groapă
împroşcînd totul în jur/ La început ai crezut că a imprimat
forma/ unei monede./ Dar peste crestăturile ei s-a suprapus copita/
din spate: în lutul de pe drum n-a mai crescut/ nici un fir de iarbă
în vara aceea/ Acum ai văzut-o lăsîndu-se peste litere/ credeai
că eşti lîngă teascul din şura lui Achim/ care-ţi întindea
mereu cîte un pahar cu must/ dar pe pagină literele se zdrobiră
toate ca/ tulpinile tinere la îngheţul din mai/ Praf şi pulbere
rămîn sub copită!/ Doamne, lasă-mă să trec în litera
următoare..." (Sub copită).
Grota
experimentului poetic al lui George Vulturescu se află în stâncile
de pe malul Oltului, dar, mai întîi, ea este în uterul mamei, sub
calota craniului: iată grotele iniţiatice
ale poetului, ale stîncilor sihastrului Misail, ale literei şi ale
creierului: "Tu nu mă poţi vedea, Misail,/ venind spre chilia
ta:/ grota din stîncă nu e trufaşă, nu strigă,/ nu se tînguie/
nu aflăm niciodată cum ne alege/ pentru nupţiile ei/ dar sub
calota craniului/ în cealaltă grotă/ şuierul/ vuietul/ burniţa
spaimelor/ sapă galerii înapoi spre lutul de-afară/ de-acasă din
sat/ prin praful lui m-am dus de mînă cu mama Irina/ la biserică/
şi-am plîns speriindu-mă de privirile/ putrede din icoane/ sub
care zăceau rugăciunile noastre/ ca nişte snopi/ pregătiţi
pentru treierat/ tu ştii acum/ după peretele chiliei tale e o altă
grotă/ respiraţia ta n-a umplut numai firidele din jurul tău,/ ci
şi cavernele grotei alăturate;/ cel care vine ştie şi el că
poate intra în chilia ta/ cu grota lui din creier/ cu grotele
literelor cu care scrie/ în care respiraţia celuilalt de după
peretele stîncii/ răsună pe ţevile de cristal ale spaimelor
noastre/ spărgîndu-se în mii de cristale/ ca norul de dimineaţă
şi ca rouă/ care trece curînd.../în grotele literelor mele
rînjeşte craniul gol:/ - Grota e fiica stîncii sau spaima ei?/ -
Există mormînt după ce cobori din chilia/ ta, Misaile?"
(Viespe de grotă
- 3);
sigur că poezia, acolo, în grotele succesive e rugăciune, îşi
descoperă sacralitatea.
Dincolo de acest sens pe care îl acordă George Vulturescu poeziei
sale din Grota şi literele,
rămîne semnul
originar al literei care e grota; Rene Huyghe vorbea despre puterea
imaginii; poetul scrie despre puterea
literei lăsate de urma copitei unui
cal dintr-un sat transilvan sau de piciorul unei păsări din
îndepărtatul Orient: "Daniel, scrierea e un drum/ caligrafia
chineză s-ar fi inspirat din urmele/ lăsate de păsări pe nisip"
(...) "A căuta potcoave de cai morţi este înjositor/ dacă nu
eşti poet:/ laba de urs în lutul drumului duce la urs/ laba de lup
duce la lup/ copita de căprioară duce la căprioară/ cititor
făţarnic, potcoavele sunt exemplare de/ terfeloage în care poţi
citi călătoriile altora: misiva/ înroşită de sînge pe care o
duce la sîn călăreţul;/ numai poemul primeşte la fel literele/
precum colbul drumului potcoavele pierdute/ ay, repede, repede/
vînturile nu dorm" (...) "Atunci, adaug eu, fiecare literă
e o potcoavă/ pe care-am bătut-o cu cuie înroşite pe copitele/
animalului acela din Noapte?..,/ Potcoavele sunt stelele pulberii".
Cei
care scriu şi cei care se roagă , cei din grotă se
înstăpînesc; George Vulturescu este
"smintitul", cum îşi spune, înstăpînit peste Pietrele
Nordului şi în grota din munţii Coziei. E un om bogat, în topul
Forbes al literaturii române de azi.
Ioan Holban
(în Bucovina literară,
Nr. 8-12 / 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu