George Vulturescu şi elogiul literei

George Vulturescu este un poet al Nordului în măsura în care această situare e chemată să traducă şi să valoreze lucrările şi purtările omului, dar şi să acorde un accent distinctiv poetului. Instrumentările dosarului locuirii operate de cărţile sale precedente răstoarnă relaţia până la a sugera că poezia a creat Nordul, iar acesta, la rândul său, printr-o răsucire extrem de firească, s-a întors cu argumente care să legitimeze sursa, să o întărească. Oricum, eliberarea de rădăcini, despărţirea, înstrăinarea, deghizarea, în cele din urmă, sunt toate înţelese ca amăgiri. In plus, "mâna care scrie e totuna cu mâna de pe cuţit", condeiul şi cuţitul duc înspre moarte, altă direcţie şi alt sens nu există. Saga nordică explică altfel, cu o reîntoarcere la metafora tăioasă, catachretic, cercul închis asupră-şi al vieţii - plecarea nu are alt rost decât întoarcerea trudnică şi obligatorie la începuturi, învăţătura esenţială e aceea a cuţitului ca metaforă şi succedaneu al vederii dincolo de aparenţe şi de locuri comune: "Pe tejghea un cutit înfipt / în scândură. / Mâna care se apropie de prăsele / va termina acest poem: / ţurai!". Refrenul nordic, violent şi disonant, slujeşte perfect texturii sfâşiate a poemelor vorbind de forţa stranie a unei seminţii aparte.
Sunt de pus laolaltă în portretul poetului mai multe semne: Ochiul. Piatra. Nordul şi "smintirea". Pentru aceasta din urmă, laitmotiv al excelentului voiam Aur şi iederă (2011), propuneam un excurs etimologic liber, ipotetic: smintirea se trage din ex mente, adică "din minte", sau chiar dintr-un [ex] mentire. a minti. "a inventa cu mintea". Sminteala poeziei e una "ieşită din minte", în ambele sensuri: născută de combustii ale creierului activ, dar şi deraiată, căci iese din îngrădirea raţională a terme­nului şi încalcă, liber şi creator, legi. Expresionismul invocat adesea când e vorba despre poeţi optzecişti transilvăneni este şi el unul smintit, adică ţinând de spaţiul imaginat mai întâi şi locuit apoi consecvent. Putem identifica uşor în poemele sale izbucnire dinamică, descătuşare, extaz (G. Coşoveanu intuieşte corect un registru mai degrabă imnic şi grav decât expresionist). Este prezent şi ţipătul - schrei-ul nemţesc îşi află perechea cu posibil zvon etimologic în vechiul ţurai!, iar "tensiunea interioară transcende lucrul, trădând relaţii cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul" (semnalment esenţial al expresionismului în viziunea unui Blaga). Cu toate acestea, elementele puse tradiţional în seama aceleiaşi maniere expresioniste şi prezente în spaţiul poemului - lup, piatră, fulger, sihlă, vultur, orb, carne, frică, sânge, vifor - sunt nu atât mesageri ai revoltei, cât, mai degrabă, ieroglifele cu care poetul se auto-împroprietăreşte scrijelind cu un cutit ances­tral şi ontologic fila albă ("Cuţitul literei nu lasă nimic să putrezească").
Semnele despre care vorbeam mai sus sunt şi unele memorative, de întoarcere înspre vârstele rev­olute, dar şi cod personal avar de decupare şi ţinere sub control a datelor scriptural-existenţiale. Tendinţa de destrămare a paradisului imaginant e con­tracarată prin desenarea repetată a unor hotare, prin includerea cu artificii poetice într-un perimetru adjudecat anume. Ochiul Orb este nu doar deturn­area poetică a unui handicap şi a unei ades pomenite întâmplări din copilărie, ci metafora cea
mai potrivită pentru poemul la care lucrează G. Vulturescu încă de la prima plachetă de versuri. Lumea sa e una care se înalţă înăuntru, care sub­minează cu bună ştiinţă ceea ce ochiul valid, comun, văzător în afară aduce în spaţiul scriptural. Acolo, în lumea dublă şi altera a pietrelor inte­rioare, vin din afară voci ale unor imaginanţi convo­caţi asiduu. El îi aude, sunt cântecul ritmic cu care îşi însoţeşte truda, căci "tava cu jar a lui Harap Alb nu-i la îndemână decât în grajdurile textelor". Ochiul orb, deschis înăuntru, spre mintea făcătoare de poveşti şi vedenii/viziuni, se însoţeşte cu ochiul vederii comune pentru a găsi un echilibru şi a legiti-mă o creaţie.
Piatra, ca element durabil şi magic, prin chiar dăinuirea ei prelungă şi prin statornicie, e cheia legăturilor ancestrale conţinând toate ingredientele viitorului meşteşugar de cuvinte. Saga nordică a atins treptat o armonie tăioasă, întunecat-arzândă, poetul şi-a marcat definitiv teritoriul şi oficiază, fie şi sub negrul cenuşiu, solemn, cu o voce de-acum inconfundabilă, din chiar pragul proprietăţii sale. Grota şi literele (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 106 pagini) marchează o continuare şi o stranie creştere. Prima secţiune. "Scaunul gol de lângă foc'", e una a evocării nostalgice, a reveriei. Divinitatea, prietenii dispăruţi, felia de pâine din mâna mamei (Când scriu e ca şi cum aş mai tine in mână .  felia aceea de .pâine^^^jxjpilăria^jiQQartea câinelui, vârstele bântuite de fantasme cu călăreţi ("In găvan­ul ochilor tăi / pagina albă şi câmpul verde din sat / sunt acum ca într-o cutie magică / răsuceşti cheiţa când vrei: / calul negru se ridică pe fluierele picioarelor / şi păşeşte / când înaintea cuvintelor / când în urma lor"), urme de copite din lumea cea mică a insului, dar şi din lumea cea mare a Istoriei ("Nu mai sunt cai pe câmpiile din sat. fiule, / îmi spune mama"; "Sunt o potcoavă de pe un drum din Ardeal. / Abia cine a găsit potcoavele ajunge la des­tinaţie, / a râs Moş Achim când m-a ridicat dintre bulgări" ) îşi află încă lăcaşul potrivit "sub calota craniului", unde "e cald şi bine / literele cresc când e cald şi bine / precum cresc dintii din gingia crudă".
Dar "litera îşi decide singură sunetul sau solzii". Tot ceea ce se petrecea până acum la nivelul pietrei, cu obstinate, dar firave, totuşi, scrijeliri ale lutului şi ale stâncii, capătă o scrâşnită profunzime în secţi­unea a doua a volumului: Viespe de grotă. Un reper real ("La Turnu, sub munţii Coziei, în stâncile de pe malul Oltului se află chiliile sihastrilor Daniel şi Misail. Pe urmele lor, în grote uitate, osârdia aces­tor rânduri") e folosit ca relansator al poemului-întrebare. Calota craniului se modelează pe măsura grotei sihastrilor imitându-i firidele, singurătatea, neliniştita căutare. Poemul, viaţa, moartea, gândul răsucit în sine sunt unghere misterioase ale grotei, sunt chiar ele Grota care se lasă explorată trudnic, cu o încercare repetată de potrivire a literelor şi a semnelor ("nu-i literă pe sub care să nu fi scor­monit"; "sub calota craniului său duce o grotă / despre care nu ştie nimic / (cum pasărea poartă ou de care se goleşte în cuib) / o grotă mai mare decâi cea în care intră acum / care s-a săpat singură în noaptea creierului său / în amiaza cărnii sale"; "ai avut dreptate, Misail: / orice grotă se hrăneşte cu altă grotă / chilia ta din stânca de la Turnu / intră ca un cerc în cercul înroşit din creierul meu"). Aici e miezul fierbinte al volumului. Poemul îşi este sieşi vizuină şi viziune. Misail e dublul poetului ("acum scriu eu cu numele lui Misail"), unul mai înţelept, mai împăcat; Daniil e un ecou. Divinitatea este ea însăşi un alter adânc, întunecat, abscons şi oţios ("sub pleoape, ochiul meu pândeşte întors şi ateu"). Hăituit de întrebări fără răspuns, poetul se scu­fundă în grota trupului şi a minţii deopotrivă, încrepind dm sâRge-şi-dm-cugetare o efigie în care— să se recunoască şi care să poată fi urma. "Scrierea e un drum", dar nu unul care respectă tradiţionale ritualuri ale iniţierii, ci unul răzvrătit ("- Misail, / încep să cred că grota e o erezie"), reluat, refăcut, cu variante, voci şi ecouri: "nu există drumuri până la grotă şi nici mai departe". Poemul se răsfrânge în oglinzi strâmbe, contorsionate, înşelătoare: "Sărace verb: tu auzi copitele lor răscolind / pagina albă -câmpia ta de nervi / un cuvânt muşcă: are dinţi de lup / un cuvânt e o pojghiţă de argilă sub care / năclăiesc nămoluri / într-un cuvânt copita găseşte piatra şi păşeşte"; "Praf şi pulbere rămâne sub copită! / Doamne, lasă-mă să trec în litera urmă­toare..."
Dincolo de tonalitatea imnică, surdinizată acum, poemul silabiseşte stupoarea de a fi, eşuarea într-un labirint fără ieşire, în vacarmul de răspunsuri incomplete: "în grotele literelor mele rânjeşte craniul gol: / - Grota e fiica stâncii sau spaima erv"; "năpâr­lesc de la o literă la alta: / scrisul e noua mea piele"; "adesea mă văd, de undeva de sus, sau / de jos în acelaşi timp şi din lateral". Poemul care încheie volumul rosteşte însă şi un manifest de sfi­dare a limitelor şi a zădărniciei, de apărare a Poeziei: "Eu fac ceea ce ştiu să fac, Misail: / scriu litere pe pagini - / trupul mi se chirceşte în ele pre­cum se strânge / firul de apă într-o stalactită / O, literefe n-au nici o apărare în afara versului / atârnă precum liliecii de firidele bolţilor - / au pliscuri şi se prind cu ele unele de altele / în somnul Ochiului de Cucuvea // - Ochiul de Cucuvea este în capul tău! / îmi strigă oamenii râzând de afară // şi au dreptate, Misail: / poetul nu are nici o apărare în afara versului / nici Ochiul de Cucuvea nu are nici o apărare / în afara Nopţii / şi goleşte în Dumnezeu tot ce vede..."

Irina Petraş