Poet cu purtări de critic
Între poeţii care s-au apucat - de voie, de nevoie - de critică, George Vulturescu nu e o excepţie, ci chiar Excepţia. Nu pentru că ar fi mai priceput şi mai potrivit sau mai apt pentru comentariu decît ceilalţi (toţi poeţii improvizaţi în recenzenţi spun lucruri interesante, adesea de percepţie proaspătă si din unghiuri neaşteptate), ci pentru că e singurul cu comportament de critic (ba chiar, cînd are vreme, cu purtări de exeget); e singurul care nu face critică doar după ureche şi ascultînd doar de impresiile lui personale şi imediate; e singurul care e convins că receptarea şi interpretarea sînt chestii de dialog, nu de simplă inspiraţie la lectură si de norocoase sau ghinioniste intuiţii. Se vede de îndată, după cum îşi rînduieşte teancul de fişe, că George Vulturescu, atunci cînd se apucă de o recenzie, nu se angajează într-o treabă de mîntuială, ci într-una metodică, devotată. Face, regulat, mai întîi un tur de „orizont exegetic", aşezîndu-se la masă cu toţi ceilalţi comentatori şi conversînd apoi cu ei pe măsură ce recenzia sporeşte si interpretarea se adînceşte - ori doar se lăţeşte (regulat, desigur, cînd are răgaz, dar n-are întotdeauna, aşa încît şi George Vulturescu mai scapă caii strict prin lanul de impresii). Fireşte că Vulturescu îi tratează pe toţi de autorităţi pricepute şi rareori îi contrazice în ceva, dar important e că mersul recenziei e dialogal şi că recenzentul nu vrea să repete lucruri deja ştiute. Lîngă cele deja în circulaţie, îşi face loc pentru propriile nuanţări si completări, ceea ce nu poate fi considerat decît gest eminent pozitiv si... conlucrativ. Oricît nu s-ar suferi între ei, comentatorii lucrează, toţi, în cadrul aceluiaşi proiect şi operează dialogal, nu de-a surda. Nu ştiu dacă George Vulturescu a pornit anume cu gîndul că intră într-o comunitate cu reguli sau a ajuns acolo oarecum de frică şi din sfiala de a debita opinii doar pe cont propriu. Dar fapt e că s-a integrat, ba chiar cu oarece exces de scrupule, căci a ajuns să exagereze în documentare şi în aparat referenţial; George Vulturescu citează mai mulţi critici decît criticii de meserie şi are mai multe fişe operative decît majoritatea acestora. Şi culmea e că după ce citează din stingă şi din dreapta îi mai rămîn destule de spus si de la el şi de-ale lui! Asta ar trebui să fie un semn de încurajare pentru poeţii reciclaţi în exegeţi cu impresia, dar care nu şi-au revenit din spaima că dacă mai consultă o recenzie vor rămîne fără material de spus. Nu e cazul de atîta teroare (de nu cumva e lene şi comoditate); si asta pentru că - odată şi în principiu - interpretarea e infinită (dar nu infinit repetitivă, desigur); şi, a doua oară, pentru că - de astă dată în realitate - nimeni nu-i atît de isteţ încît să poată spune chiar totul despre o carte; rămîn destule nespuse, oricît de brav ar fi recenzentul; fireşte, cu condiţia să ştii mai întîi care-s cele deja spuse. E lucrul de care George Vulturescu se asigură mai întîi şi-nainte de toate.
Tomul - căci curat tom e! - apărut la Princeps Edit (laşi, 2005) şi intitulat Cronicar pe „Frontiera Poesis" strînge mai bine de 15 ani de recenzii găzduite, toate, de revista Poesis. în atîta vreme, oricît de rarefiate ar fi fost apariţiile revistei, George Vulturescu a scris despre mulţi şi feluriţi poeţi; foarte feluriţi chiar; feluriţi atît la formulă, cît şi la vîrstă şi valoare. Dar felurimile astea nu 1-au intimidat şi derutat pe comentator, căci el tratează pe toată lumea - nu cu înţelegere, ci cu aceeaşi înţelegere - şi nu cu bunăvoinţă, ci cu aceeaşi bunăvoinţă. Nu vom găsi în cărţoiul lui o scară de valori (asta e o scară supărătoare pentru unii, aşa că mai bine lipsă), ci doar - cel mult - o scară de amabilităţi şi de entuziasme. De ieşit, ies bine toţi poeţii - şi încă bine de tot, prin preajma superlativului (ies bine şi autorii, puţini, de alte cărţi, căci Vulturescu mai dă şi pe-alături, prin alte genuri, deşi marea lui devoţiune e poezia). E drept că Vulturescu face, chiar din pornire, profesie de pietate si delicateţe, preferind, cum zice în nota introductivă, „lectura ascultătoare" lectura de „însoţire" si dînd în trecere o scatoalcă simţită criticilor nedelicaţi, care „trec cu bocancii prin poem, ignorînd că, adesea, sînt cuiburi în iarbă" (de aceea e recomandat ca oamenii ăştia, criticii adică, să poarte adidaşi sau chiar tenisi). Criticii de felul ăsta, nesimţiţi si nesimţitori, „intră - zice poetul Vulturescu păţit - în textul tău cu propriile frustrări" şi „spun altceva decît ai scris". Dacă fac aşa e limpede că fac măgărie si-i foarte bine că Vulturescu procedează invers. Căci invers nu e doar mai elegant, ci şi mai adecvat: nu numai că recenzentul îşi uită de frustrări, dar nici nu răstălmăceşte opera. (Cu frustrările treaba e grea, deşi nu ştiu ce frustrări i-ar putea apuca pe critici de faţă cu poezia cuiva; poate doar frustrări de înţelegere, dar ăstora ce să le facă, fiind ele limite blestemate?! Cealaltă certare e însă corectă, dar numai pentru că româna e o limbă tare grea pentru români; tocmai de aceea nici nu contează ce e scris, că-ţi ia prea mult timp să pricepi; iar la poezie cu atît mai mult; dar regula e generală, Vulturescu nu trebuie să se simtă privilegiat la neînţelegere doar ca poet). E drept însă că nici în delicateţe si înţelegere corectă (din aia, adică, de care vrea poetul) nu trebuie exagerat, căci rezultatele vor fi cam aceleaşi. Ce mi-e răstălmăcirea, ce mi-e luarea de bune a tuturor iluziilor si ifoselor?!
Atîta material trebuia, desigur, ordonat după oaresce criteriu funcţional; ori baremi raţional. Tocmai aici Vulturescu îşi face concesie de poet şi, dintre toate criteriile posibile, îl alege pe cel mai nepotrivit: aşează recenziile alfabetic, dar după inspiraţia pe care a avut-o cînd le-a botezat. Criteriul acesta, al aşezării alfabetice după titlu, face ca recenziile despre acelaşi autor (cînd sînt mai multe) să fie împrăştiate care pe unde si - semn, probabil, de licenţă postmodernistă - într-o nepăsare totală de cronologie. Cu tot criteriul - de fapt, chiar din cauza lui -, ordonarea e totuna cu punerea de-a valma a recenziilor (dar cred că ar fi ieşit mai ordonate de-ar fi fost puse intenţionat de-a valma).
Fireşte că şi-n critică George Vulturescu porneşte de la premisa că-i poet; tocmai de aceea îşi exaltă empatiile într-un fel de imaginaţie exegetică iar ambiţia comentariului său e să dea un „echivalent" imagistic al viziunii poetului luat în discuţie. E o critică „la concurenţă" cu imaginaţia poetului si care se lasă contaminată (şi emulată) de aceasta. Nu atît o desfacere conceptuală îl interesează pe Vulturescu - sau demontarea mecanismului poetic (asta abia în al doilea rînd) - cît traducerea viziunii într-o imagme sugestivă şi sugestionată, comprimarea ei într-o efigie. Sînt, de regulă, „rezumate" patetice, exaltate, care-şi pun toată nădejdea în sugestie, în argumentul de imagine pregnantă şi ofensivă: „Poezia lui Ion Caraion nu este o alifie care se poate aplica exterior pe rănile omului. Ea agonizează cu el însoţindu-1 prin hăţişurile istoriei, marcîndu-i febrele interioare si viciile veacului, punctînd ca pe o hartă cele mai cumplite boli care atacă individul" (p. 13); sau, de mai încolo, de oriunde: „în retortele oxizilor tari ale discursului său cuvintele îşi regăsesc puritatea iniţială. /.../ E o singurătate care nu seamănă de loc cu a unui Prometeu condamnat" etc. (p. 82). Fireşte că acestor pasaje de comentariu trebuie să li se aplice tratamentul cuvenit imaginilor; ele nu trebuie luate la rost prea din scurt, ci lăsate să jubileze oarecum în sine; privite cu scrupul, devin numaidecît inabilităţi: se-nţelege că poezia e leac lăuntric, nu leac de piele; nu-i obligatoriu ca orice singurătate să trimită automat la cea prometeică; sînt şi singurătăţi mai modeste, dar mai la îndemînă. Dar, tutto sommato, dacă nu eşti cusurgiu, imaginile acestea de promovare îşi fac rostul. Şi şi 1-ar face si mai bine dacă n-ar fi aşa avîntate în incantaţia patetică.
Cînd intră înlăuntrul poeziei (după un prealabil şi concis pozitivism de orientare: o scurtă fişă bibliografică, o trecere în revistă a declaraţiilor poetului şi a celor spuse despre el, o „sinteză" a evoluţiei), George Vulturescu procedează ca toată lumea bună şi foarte bună: leagă capete de vers cu capete de comentariu, înaintînd astfel într-o scriitură înnădită care trece de la critic la poet şi înapoi, cînd cu graţie, cînd fără: etc. (p. 128). Toată această foşgăială are loc în poezia lui Nichita Danilov. Metoda are impresionantă tradiţie si si mai impresionant prestigiu; ea se trage din străvechiul obicei de a descrie (de a reface la criticii mai cu dotare) „universul poetului" - şi cam asta vrea să facă şi acum. Numai că ea e rnai mult cacofonie decît critică (să mă ierte si Vulturescu si mulţi alţi practicanţi - mari şi mici, tineri şi bătrîni, morţi şi vii). Aici nu vorbeşte nici poetul, nici criticul; nici opera, nici interpretarea. Ciugulirea de versuri de pe ici-colo, fie şi după criteriu tematic (deşi aici, ca si la contabilii de stil, mai treacă-meargă), si înşirarea lor pe aţa comentariului bagatelizează complexitatea simbolurilor (care se precizează numai în contextul poemului ca întreg şi abia apoi în planul mare al viziunii) şi manipulează sensurile lor. Comentatorul are, fără îndoială, multe drepturi, dar nu şi pe acela de a scrie altă poezie decît cea scrisă de poet; iar cu operaţia ciugulitului tocmai asta se întîmplă. Care-i diferenţa faţă de huliţii bocanci? Dacă inefabilele cuiburi sînt strivite de sandale e gest mai delicat?
Nu-i bine, în general, să fii prea atent la cele spuse de George Vulturescu. Iar asta numai din pricina entuziasmului care mînă comentariul. Entuziasmul acestuia e mai decisiv decît eventualele precizii de detaliu, adesea sacrificate pe masa avîntului. Cîrid e vorba de mărunţişuri pot apărea tot felul de - cum să le zic? -neclarităţi. Bunăoară, Ruxandra Cesereanu, zice George Vulturescu, „desexualizează trupul: nuditatea nu e erotică ci menţine carnalul ca dorinţă" (p. 241). Se poate ca Ruxandra să desexualizeze trupul; se poate chiar să practice o nuditate non-erotică; da' nu-n cazul în care „menţine carnalul ca dorinţă" (că, mă gîndesc, drept ce fel de dorinţă 1-ar putea menţine altminteri?! Există posibilităţi, nu-i vorbă, da'n fondul lor şi astea tot erotice se arată). Cassian Măria Spiridon, la rîndul lui, „scrie poezie cu o francheţe enervantă, sfidînd predilecţia pentru estetic a generaţiei sale prin referinţa directă, anti-discursivă" (p. 290). Da' cum să-si sfideze Cassian generaţia prin chiar procedeul cel mai caracteristic al generaţiei- referinţa directă?! (Nu spun că nu se poate, dar...). Sînt multe - prea multe - astfel de salturi de entuziasm peste limitele rigorii de expresie. Motivate, fireşte, de condiţia de poet...
E greu de spus pe ce şi pe cine mizează George Vulturescu, tocmai din cauză că mizează avîntat pe toată lumea şi pe orice formulă. Din unele iuţiri de condei s-ar putea înţelege că militează pentru poetul „atipic", dar acesta e de găsit, fără greş, în fiecare comentariu, aşa încît e limpede că „poetul tipic" nu există. Din alte locuri s-ar,putea crede că-i contra textualismului, dar oarece entuziasm pentru textele lui Iova dezminte - cel puţin punctual - şi această pornire. Hotărît se bate el pentru poeţii mai margina-lizaţi, pentru formulele mai de substanţă, mai implicate în ontologic, dar nelaureate îndestul. Aici cel puţin e radical: „O repede ochire asupra poeziei optzeciste, dacă nu va fi făcută de orbeţi, reclamă recunoaşterea unor voci lirice, viguroase, din provincie." (p. 133). Bătălia pentru „provinciali" e, de fapt, una de formule, căci: „Irizînd preţiozitatea discursului liric produs de situarea în colaj şi text, inculcînd, în locul savantei ironii, expresia savuroasă a tîlcurilor limbii din cătune şi tîrguri, păstrînd fiorul cosmic al elementelor în demersul de-construcţiei lingvistice, scriitorii din provincie au naturalizat o poezie ce părea să rărnînă doar exerciţiu tîrziu al catedrelor de postmodernism. Aportul lor nu este atît pionieristic şi activist, sau cu rezultate asupra formei, cit în particularitatea substanţei, a reflecţiei ontologice" (idem). Poate că suprapunerea dintre „provinciali" şi „substanţialişti" e exagerată, dar contra unui „optzecism" strict postmodern George Vulturescu se pronunţă mereu - şi mereu din defensivă. Ca şi inexistentul (la recensâmînt) „poet tipic" si „optzecismul" acesta e o himeră mai degrabă inventată, din care nu se împărtăşeşte nimeni (cel puţin nu atunci cînd Vulturescu se opreşte dinadins asupra cuiva). El umblă peste cronici numai ca să-1 enerveze pe comentator, dar de localizat nu e localizat niciunde şi nimeni, concret, nu-1 reprezintă. E limpede că de un optzecism himeric e vorba şi că tocmai cu acesta îşi face de lucru şi se bate Vulturescu. Iar bătălia cu himere e, dintotdeauna, o bătălie strict de poeţi... Oricîte bune purtări de critic ar avea George Vulturescu, el ţine să rămînă un poet. Pe de o parte, e bine; pe de alta, e bine să fii poet doar cînd trebuie, nu tot timpul şi-n toate împrejurările; oricum, nu şi în împrejurarea cînd eşti critic. (Şi mai mare atenţie la Rimbaud, că-şi cam face de cap prin cronici!)
Al. Cistelecan
În Magna cum laude
(Diacritice II), Tracus Arte, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu