Poemul, ca rit al Centrului

   Cu Grota şi literele, 2013, Editura Eikon, volum împărţit în două secvenţe, Scaunul gol de lângă foc şi Viespea de grotă, cu o prefaţă consistentă de Irina Petraş, George Vulturescu realizează, pur şi simplu, din poem un adevărat ritual al constituirii Centrului, folosind imagini şi simboluri tipice, de la „grotă” la „scară” şi, mai ales, cuvântul/„cuţitul” cu funcţie de iniţiere. Grota este imagine arhetipală: „un uter matern la care ne întoarcem/ iar şi iar”. În acest spaţiu-timp circulare au loc dialogurile cu alter ego-ul eului liric, Misail, zicerile făcătoare ale sihaştrilor, amintirile catartice şi ispitele căii spre purificare/poezie. Interiorul şi afara acestui „loc” sunt tot una, aparent divinul apare prizonier („Îngropat adânc în gura mea e numele Tău/ precum într-un buncăr din care soldaţii încercuiţi/ nu mai pot ieşi”). Peştera, însă, conţine antinomiile, cum ar fi lumina şi întunericul: „La miezul nopţii grota se lumina pe dinăuntru...”, „Acum întunericul din grota chiliei/ îmi pare a fi limpede, se întinde, pare o scară −/ nu aceea spre cer (...) e o scară dinăuntrul meu/ către morţii mei cu care mă îngrop tot mai/ adânc”. Aici se petrec ceremonii de fixare a „locului”, unde şi capetele osiei lumii se adună, o noutate, de altfel, în lirica lui G.V. „Câmpia din Tihăria”, Nordul arhetipal, este coborât în Sud: „La Turnu, sub munţii Coziei, în stâncile de pe malul Oltului se află chiliile sihaştrilor Daniel şi Misail”, asimilându-l. 

Nordul şi Sudul sunt într-un circuit ritualic, unde ispitele vin din trăirile fiinţei interioare, monahul aflat în identitate cu poetul în clipa „literei”/rugăciunii. Fără a fi religioasă, poezia din acest volum are menirea paharului iisusic din Ghetsemani, cu valenţele lui simbolice, dulce şi amar: „un poem bun se scrie greu/ şi până îl termini îi mănânci de mai multe ori sulul/ şi îţi amărăşte pântecele/ dar în gura ta cuvintele lui sunt dulci ca mierea”. Simbolurile sunt, fireşte, duale, cum dubă este şi grota, una profană, cealaltă iniţiatică. Definiţiile au darul de a ambiguiza totdeauna semnele, simbolurile, imaginile. Iată una dintre ele: „pagina albă (s.n.) – câmpia ta de nervi/ un cuvânt muşcat: are dinţi de lup/ un cuvânt e o pojghiţă sub care/ năclăiesc nămoluri. 

Întâia secţiune e dedicată prietenilor, poeţii de dincolo Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan, Ion Baias, Emil Matei, dar conţine şi amintiri, printre care emblematica pierdere a ochiului, care în poezia lui G.V. devine o vedere-viziune, ochi „orb”, licantrop. Şi în acest volum, ochiul este unul cosmogonic. Iată asimilarea vizionară a vederii unui Daniel, sihastru, cu cea a poetului: „Ochiul tău descătuşează litera din albul hârtiei/ ochiul meu pe câmpia satului eliberează/ linia orizontului de pământ”. Personajul simbolic, alt alter-ego, Row, orbul, îşi face din nou prezenţa ca depozitar de iniţieri, văzător: „Numai cine agoniseşte ceva în ochi/ va avea ce să vadă...”. Vederea e una totală, acceptând echilibrul contrariilor, nu întâmplător localizată literal: „în ochii literelor (s.n.) este ceea ce însuşi Dumnezeu a văzut/ cu ochii tăi:/ vânatul şi vânătorul sunt totuna”. În secţiunea a doua, cele 40 de Viespe de grotă par scrise în „pustie”, fie de sihaştri aflaţi în clipe privilegiate, rugăciune, fie de poetul care transcrie ca pe nişte „flori de mucegai” dialogurile şi zicerile sacre sau pe cele stihiale, ispitiri dintr-un înăuntru exteriorizat prin cuvântul „licantrop”, iniţiat/ic. De aici şi înglobarea grotei „din creier”, a literelor, în cea sacră, a sihaştrilor, moment în care se şi petrece ritul Centrului prin scrijelire, scriitura sacrificială ca mod de existenţă a celui care poartă „în desagă” chiar verbul/cuţitul sacru, de data aceasta: „Am răzuit, disperat, stânca/ sau gheaţa cu unghiile/ până n-a mai rămas decât o pată de sânge/ crucea/ sau pasărea de sub pojghiţă/ radia acum fixându-mă/ ca un ochi de cobră”. Scriitura, după cum observăm simbolul Ouroboros-ului, este una identică grotei. De fapt, similitudinea literelor cu grota se întâmplă tocmai datorită vederii depline, privirea licantropului fiind esenţială în acest scenariu. Orice spaţiu în care apare Row sau lupul, tot analogon al poetului, este sacralizat: „Tot timpul m-a urmărit un lup. E/ acelaşi care vine zilnic aproape de stânca chiliei şi mă/ priveşte fix (...) A plecat doar spre seară când l-am strigat cu/ numele meu şi l-am alungat plângând cu numele meu...”. 

George Vulturescu, în rostirea pe care şi-o apropie de rugăciune, intră, cu stihialitatea sa ispititoare, mocirloasă, neagră, în ipostaza sihastră („acum scriu cu numele lui Misail/ sau poate mă mistui în rugăciunea lui”, cu intertextul la vedere: „O procesiune neagră este scrisul:/ literele trec dintr-un cuvânt în altul −/ lampada vitae – hăuie ca nişte coji goale. Precum eremitul, trecând din chilia sa/ în grota lumii, este Scribul/ s-a îngropat prin silabe şi litere/ pentru simţirea care întoarce spre sine/ toată puterea minţii din noi”. Aşa cum Nordul a coborât ca într-o alchimie în Sud, şi poetul face un drum de scărar cu scrijelirile sale textuale. De multe ori dialogurile, chiar şi cel cu şoimul, simbol anume ceresc, sunt ca cele ale lui Iacob cu îngerul, iniţiatice („să scriu şi să văd totul”), dar după ce suferă „orbirea”, mutilarea, experienţa şi coborârea în grotă/cuvânt, unde „numai cuţitul poate sparge bubele cărnii/ numai cuţitul sprijinit pe muchie de cuţit/ poate susţine echilibrul lumii...”.

Nordul care înglobează Sudul devine întreg universul, o grotă, imagine a Centrului, instaurat prin ritul cuvântării/literei cu instrumentul sacru, cuţitul. Sunt alese personaje de oracol, ca sihaştrii, complementari celor din spaţiul memoriei. Nu întâmplător Misail defineşte spaţiul sacru ca pe cel nevoit de prezenţa umană („Doar dacă intră omul în cavernele ei”), cea care se petrece în şi prin rugă/logos, dar şi ispitire. Scrisul ajunge scară şi scărar totodată.

Viorica Răduţă

"Luceafărul de dimineaţă" , nr.1/2014