Un Stonehenge poetic

   În 1994, George Vulturescu, aflat pe atunci mai la începutul carierei sale literare (îi apăruseră doar două volume de versuri dintr-o serie care avea să devină mai mult decît respectabilă), tipărea probabil una dintre ultimele – dar si printre cele mai interesante, mai simptomatice – cărti ale poeziei postmoderniste de la noi, Orasul de sub varul peretilor. Un volum în care trăsăturile bune ale curentului erau prezente într-o paradigmă ilustrînd, cu elegantă si rigoare, dacă pot spune asa, gîndindu-mă la caracterul emblematic al acestui volum ce poate fi folosit oricînd ca material didactic pentru a întelege o parte din poetica postmodernistă, ideea că autoreferentialitatea nu este doar un joc formal, ci o rostire ce poate fi încărcată de vibratie si de sentiment. Ceea ce postmodernismul nostru, atras mai ales de jocul textual si de imitarea, de simularea actului artistic după retete golite de uman, oferise mai rar. Prezent în arena receptării critice a noilor aparitii editoriale, Romul Munteanu sesiza, într-o cronică de întîmpinare, notele de originalitate ale cărtii în contextul discursului literar al anilor respectivi, dar schita si un fel de tablou al celei mai potrivite formule poetice pentru autor: „Tînărul acesta înalt si pletos, cu umeri lati si fata rotundă de tăran din Transilvania de sus, cu nas roman si gură lascivă de mascul puternic, ajuns la oras, a intrat în poezie pe cale regală – (Fontiera dintre cuvinte, 1988). De la început am simtit în versurile sale iradiatia unui energetism lexical, capabil să se reverse în directiile cele mai neasteptate. Si atunci, nu mică mi-a fost dezamăgirea (initială) cînd am observat că acest poet foarte vital încearcă să-si imagineze o nouă livrotecă de aur, să se lase sedus pe plan liric de mirajul cărtii aglomerate în superbe biblioteci. Se stie doar că toate aceste toposuri ale poeziei au fost erodate de intelectuali fără o autentică vocatie artistică, refugiati în Babilonul stiintei. Dar textele concepute de George Vulturescu sînt pline de surprize...” Nu stiu cu precizie în ce revistă a publicat Romul Munteanu acest text; l-am citat aici (sublinierile apartin regretatului critic) după volumul al saselea al Jurnalului de cărti. Trebuie corectat cîte ceva în portretul de mai sus – în sensul că figura poetului nu este rotundă, ci ovală, doar că fata are carnatia plină a unui bărbat puternic, iar nasul „roman” este, de fapt, dacă e să dăm crezare spuselor celui implicat, al unui urmas care se revendică cu mîndrie de la triburile dacice ale costobocilor, care au populat cîndva zona Codru, de unde el provine –, dar observatiile referitoare la poezie cred că sînt mai mult decît creditabile. Angajat în practica foiletonului critic, istoricul literaturii europene în Epoca Luminilor punea adesea diagnostice critice rapide si fără gres. „George Vulturescu anuntă un drum în poezie venit din alte zone ale existentei noastre” spunea mai departe autorul seriei de sapte volume Jurnal de cărti. Îmi vine adesea să cred că poetul a tinut seama de aceste opinii, tocmai pentru că, după Orasul..., fără să renunte la elementele de livresc, înscriindu-le însă într-o altă dimensiune, si-a valorificat cu intensitate tocmai vitalitatea aceasta, sălbatică, dar nu si frustă, care i-a devenit marcă între timp. Spatiul poetic pe care el l-a imaginat este încărcat de mitologie si străbătut de energii vitale, telurice, spatiul Nordului. Mutatis mutandis, cred că universul configurat de George Vulturescu ar fi, în poezie, similar celui inventat de Stefan Bănulescu în proză. Discret dozat si subtil instilat în ecuatia lirică, recurgînd si la numeroase elemente de real, la personaje si întîmplări din satul natal, George Vulturescu se serveste de livresc pentru a trasa numai nuantele culorilor tari din care a închipuit o lume sui generis unde, asemenea unor vechi autori de cronici participanti la războaiele pe care le consemnează, poetul are permanent „o mînă care scrie si una pe cutit”. Scrisul lui bărbătesc este unul care aproape îl singularizează în literatura română de azi si îmi amintesc de o lectură, cu multi ani în urmă, poate vreo opt, la Cenaclul „Euridice”, cînd mi s-a părut că, în comparatie cu compunerile nu întotdeauna inspirate, desi nu lipsite de curaj, ba chiar de talent, uneori, ale „permanentilor” cenaclului, poeti si poetese aflati la început de drum, vocea lui se înălta, maiestuos si vital, ca a unui „barbar” mînuind bine limba gazdelor sale „civilizate” si stiindu-le codurile, în decorul Sălii Oglinzilor, asemenea aceleia a unui bard fată de vocile mai putin pregnante ale unui cor de cameră. În prima jumătate a lui 2011 i-a apărut, în colectia „Biblioteca românească”, a Editurii Paralela 45, volumul Aur si iederă. Este, poate, un vîrf – sau un alt vîrf – al creatiei poetului. Versurile de pînă acum, configurînd, cum am arătat, un areal poetic distinct, i-au adus recunoasteri si cronici, comentarii pe măsură, avizate, comprehensive. Aproape că s-a spus tot ce era de spus, pentru că poezia lui este una care conotează la vedere, dacă se poate zice asa, are limpezime, în ciuda simbolurilor pe care le încorporează în structura ei. Simboluri pe care nu le ocultează, ci le face să se lumineze de înteles în cursul însusi actului rostirii poetice. Pentru că această poezie are dubla calitate de a putea fi si citită de unul singur, în linistea cabinetului sau – de ce nu?! – în pacea unui decor natural, dar si recitată, declamată, acest din urmă lucru fiind valabil cu deosebire pentru Trilogia Nordului, cum as numi volumele Nord, si dincolo de Nord (2001), Stînci nuptiale (2003) si Monograme pe pietrele Nordului (2005). Aici se găsesc toate temele si motivele poetice ale lui George Vulturescu: pietrele, lupoaica, strămosii mitici, cutitul, Ochiul Orb, litera, poemul si toate personajele care, avînd la origine o identitate reală, poate – săteni din Tireac, rude, prieteni –, se transformă aproape în arhetipuri: orbul Row, Ion, Humă, Ioachim, Mos Suru... Este un discurs în care descoperim, bine reliefate, trăsături ale neomodernismului, postmodernismul fiind si el prezent, mai cu seamă prin obsesia pentru livresc. Să ne amintim, asadar, că volumele Trilogiei Nordului instituiau un topos în care Traditia se îmbina cu evenimentele contemporaneitătii, acestea din urmă fiind trecute prin constiinta poetului care mijloceste între cele două lumi, desi este el însusi sedus, uimit de amîndouă, prins între Scylla cunoasterii initiate si Caribda curiozitătii de novice. Iată, ajuns singur, într-o călătorie initiatică, primejdioasă, pe urmele fiarelor, înfruntînd stihiile muntelui în ianuarie, la Sîn-Petrii de iarnă, poetul, precum un urmas al romanticilor, primeste cuvîntul fiintelor mitice, sălăsluind sus, în înăltimea înfricosătoare a pietrelor (să se remarce omologia dintre numele acestor strămosi arhetipali si acela al pietrei): „N-ai venit singur: stim că mai sînt fiare/ care nu trăiesc în stihiile Nordului – fiara neagră,/ litera, creste din creierul tău. Cu tine a venit/ pe ascuns – pe ascuns se va tîrî ca serpii,/ va ataca omul din colburile pergamentelor, de/ pe pagini, din inscriptii de piatră si de pe sigilii,/ ca lupii pe care i-a văzut în noaptea asta...”// – Îndurare, am cerut, am un ochi orb:/ cum as fi putut vedea fiarele si pe voi, Alesilor,/ în acelasi timp?...// „Nu vei duce altă tablă cu alte legi de pe/ Munte, îmi strigară, decît cenusa Ochiului Orb./ Orice stîncă are sălbăticia de a-si auzi în ea nisipul. Tu îti vei auzi cenusa literelor,/ vălurindu-se, să-ti sape urmele...”. Am citat din poezia Sîn-Petrii de Iarnă si fiarele, aflată în volumul Monograme pe pietrele Nordului. Nordul lui George Vulturescu este, asadar, un spatiu în parte real, în parte închipuit, cu oamenii aspri, care se supun unor reguli dure, necrutătoare, unde lupta si cîntecul guvernează parcă o societate de războinici vechi, rămasi dintr-un illo tempore. „La 16 ani am tras cutitul pentru/ dansul unei femei. Lumina aceea a sisului/ mă călăuzeste: pot traversa noaptea/ stiu cum lovesc fulgerele, stiu cum/ sticlesc ochii dihorilor si ai lupilor. Pe dîra/ lor am găsit Nordul lumii suprapus/ exact peste Nordul meu, ca si cutitul/ pe cutit, ca si genunchiul bărbatului pe/ genunchii femeii, ca si copita în argila drumului...” scrie în poezia Energia neagră a pietrelor, din volumul Nord, si dincolo de Nord. Sau, în Zaruri de piatră, din volumul Stînci nuptiale: „«Voi fi ucis de fiii mei, să stiti asta!»/ spunea de fiecare dată Vinganu cînd iesea/ satul din biserică. «Cutitul e deja în tine,/ e otrava unui sînge în care s-au topit/ monezile primite la vînzarea pămînturilor/ tatii!» blestema Ursina, mama/ fiilor săi.// Duc mîna la gură cu pîinea, ridică/ paharul cu tuică, pipăie soldurile femeilor/ si mor de cutit cei cu moarte/ ceilalti se sting precum clăbucii ploilor/ prin luturi.// Cu limbă de moarte a lăsat mos Dubal/ a cerut să i se pună pe mormînt/ două cutite împreunate:/ unul pe care l-a purtat toată viata/ si cel pe care l-a primit în inimă”. Este o violentă sacră aici, dincolo de întîmplările lumesti, este ceva din revolta împotriva tatălui si uciderea acestuia, a conducătorului cetei primitive, din asasinarea rituală, necesară unei legi mai presus de om, implacabilă, a sacerdotului din dumbrava de la Nemi. Însăsi dragostea are ceva sălbatic în această lume în care fetele sînt cucerite ca în bătăile cerbilor, dar pot umbla chiar ele să-si aleagă si să se folosească de bărbati, în adevărate sărbători ale rutului. Este o animalitate care tine si de natural, dar parcă îl si încalcă, intrînd pe teritoriul unei culturi primitive, stîrnind fiori, sentimente amestecate, de spaimă, dar si de ispită: „...fetele Alesidei cosesc precum bărbatii,/ taie lemne si vînează cu cutitul. Nu/ rabdă nici un bărbat în preajmă si/ nu-ntorc capul după vreunul.// Duminica însă ies goale pe cărările/ Muntelui, călăresc caii pe creste si-atin/ calea feciorilor. Multi se întorc în/ sat după zile întregi de rătăciri, sînt vlăguiti, zdreliti de spini si/ de pietrele Muntelui. Au halucinatii/ si îsi pierd vederea./ «Muntele si-a revărsat în ele uraniul/ pietrelor, zice Ioachim. Cine le-a/ întîlnit nu se mai vindecă...”// «Chiar dacă as sti că nu voi mai/ vedea nimic, rîde Vartolomei, tot as/ urca pe Munte. Cine are norocul să/ orbească astfel!...»” (Uraniul pietrelor, în Monograme pe pietrele Nordului). Si peste tot, obsesia literei, a inscriptiilor, ca în Blaga (Rune, pretutindeni rune...). Iar runele sînt literele de pe pietre ale nordului european, cel real, de această dată. Am recurs la aceste exemple pentru a reliefa mai bine vitalitatea mult mai distilată decît înainte din Aur si iederă. Aici, poetul coboară din munte la cîmpie, fără a părăsi, însă, granitele Nordului său imaginar. Centrul în nurul căruia gravitează totul este, de astă-dată, Cetatea Sătmarului, Castrum Zathmar. Dar, dincolo de vechile teme si motive, dincolo de noii topoi (Zathmar, Megessalla, chiar Ceahlăul, la un moment dat, stiut fiind că acesta era unul dintre muntii sacri ai Daciei) este mai mult ca oricînd aici vorba despre propria biografie, văzută simultan ca o existentă, dar si ca o hieroglifă, ca o „literă” purtătoare a uni sens complicat. Poezia care deschide volumul este intitulată Pata mea de sînge. Fără să vrem, ne gîndim imediat la celebrele versuri ale lui Nichita Stănescu, „Eu nu sînt altceva decît/ o pată de sînge/ care vorbeste”. Este o modalitate de a anunta că volumul se află si sub semnul existentialului, si sub semnul livrescului. Nu este vorba, însă, de un livresc uscat, artificios, ci de o topire a sensurilor deprinse de la mari poeti sau mari gînditori, din Evanghelii, de asemenea, în materia trecătoare a propriei fiinte, cu viata ei între alte vieti, pentru că poetul – cel care scrie, cel care se rosteste, nu unul generic –, este o personalitate aparte, pentru care nu numai traditia arhaică este definitorie, ci si cea primită din cărti. Si tot Pata mea de sînge vorbeste, printr-un vers, primul, lămurit într-o notă de la subsolul paginii, despre diferenta de timp dintre data nasterii poetului, 1 martie 1950, si cea în care a fost înregistrat în actele oficiale, 18 martie. Sînt, spune el, saptesprezece zile cînd existenta sa nu a fost consemnată nicăieri. Cu alte cuvinte, s-a aflat suspendat între un timp real si unul oficial-simbolic, acesta din urmă nevoind, parcă, să-l integreze încă. Ceea ce, făcînd un pic de arheologie psiho-poetică, e posibil să se afle la originea nevoii sale de a nu trece fără urme prin existenta concretă; versuri care se referă la aceasta putem găsi presărate pe tot parcursul operei. Aur si iederă contine numeroase note de subsol, unde poetul indică autorii din care preia versuri, maxime, ziceri, dă tot felul de deslusiri pentru formulele folosite în interiorul poemelor. Este important si în ordinea arhitectonică a volumului, dar si cea a sensurilor lui de adîncime, între care deloc de neglijat se dovedeste si acela legat de îndatorarea către cei dinainte sau, pe alocuri, chiar fată de contemporani. „Sus îti desfaci bocceaua cu angoase: cîteva versuri/ si pîine/ si vin/ cu ele poti urî «tot ce e zbucium tulburător de linii»/ cu ele poti uita trăsăturile «zbîrcitele trăsături,/ cărora fard si ruj le-au răpit orice chip»// O piatră poate fi sub sandaua lui Christ/ (Venite ad Me omnes)” (prima citare, marcată cu italice, este din Baudelaire, a doua, din Pound). De asemenea, multe dintre poemele acestea, orînduite în patru cicluri („La Castrum Zathmar, printre cenusi”, „Sabia de aur”, „De la foc la cenusă” si „Din carnetele lui Caspar David Friedrich”), poartă motouri din Hegel: „În afară de pietre, nimeni nu e inocent”, Günther Grass: „Noi, scriitorii, sîntem jefuitori de morminte”, Schelgel: „Hieroglificul este esenta artei” si altii. Motivele poetice sînt cele recurente la George Vulturescu. S-ar putea spune că, de fapt, el scrie o singură carte, exploatînd în fel si chip aceste „figuri” care l-au consacrat, unora dedicîndu-le cîte un volum întreg (Tratat despre Ochiul Orb – 1996, Gheara Literei – 1998, Monograme pe pietrele Nordului). Principial, ar trebui ca această repetare la nesfîrsit, aceste variatiuni pe temele arătate să obosească, să plictisească, să irite, poate. Numai că nu se întîmplă asa. Iar asta pentru că George Vulturescu lucrează cu itemii poetici precum un compozitor cu suma de ritmuri si motive muzicale care îi sînt proprii. De aici, lipsa senzatiei de plictiseală, mai ales că notele din vechile măsuri si pasaje sînt mereu modificate, rearanjate. De exemplu, Ochiul Orb, motiv aproape tutelar în opera de pînă acum, devine, în Aur si iederă, o metaforă mai cuprinzătoare, mai plină de implicatii decît oricînd, poate mai mult chiar decît în Tratat despre Ochiul Orb, pentru că nu mai e vorba doar de ochiul poetului poetilor, al lui Homer, nici acela al vizionarului lipsit de vederea fizică, ci, mai mult decît atît, aici simbolul se încarcă de semnificatii sacre, mitice: „Nimic nu îmbătrîneste în Ochiul Orb/ Călăretii plecati prin pădurile lui rămîn/ mereu tineri/ asa spun cei mai bătrîni si cei mai tineri serpi [Nietzsche, avertizează o notă de subsol – n.m., R.V]/ iertat să fiu pentru Ochiul Orb/ Cei pe care nu i-am văzut cu el îmi sînt cei mai dragi:/ nu le-am pus peste umeri lintoliile cavernelor,/ nu i-am atins cu solzii gelatinosi ai noptii// Umileste-te Ochiule care vezi:/ Vederea nu e vedere pînă la sfîrsitul vietii/ Ca Iisus pe cruce ea e în agonie [„Pascal: «Iisus va fi în agonie pînă la sfîrsitul lumii: nu trebuie să dormim în tot acest timp»”, sună nota de subsol pentru acest vers]// «El are un Ochi Orb» se soptea în sat/ în spatele meu. Treceam pe ulită lăsîndu-mă dus/ de Ochiul Orb ca de o sanie în care îl luam doar/ pe Ioan, vecinul. «Cît de departe vrei să mergem?”/ îl întrebam. Iar el îmi cerea: «Arată-mi cu/ Ochiul tău Orb ce face nea Achim în mormînt...»// Obisnuiam să urc pe Pietrele Nordului si/ să mă rog cu ochii închisi. Dar sub pleoape/ simteam cum Ochiul Orb trecea brusc în Ochiul cel bun” (Ochiul rău, ochiul bun). Această capacitate de a vedea a fost dintotdeauna hărăzită poetilor sau smintitilor (cel care scrie se numeste pe sine, adesea, „smintit”; să nu uităm că uneori cele două categorii se suprapun în ochii oamenilor obisnuiti) ori vizionarilor, sacerdotilor. De aici se poate glosa usor către tehnicile legate de numinos, către către practici magic-sacerdotale. Dacă observăm bine, nici una dintre aceste obsesii nu este inventată fără scop. Pietrele Nordului sînt, de exemplu, sanctuare, un fel de Stonehenge poetic: „Ca să te pot întîlni am inventat Pietrele/ Nordului. Doamne, le-am smuls din/ celulele creierului precum ai sumetit tu/ stîncile din mare” (Vremea nisipurilor). Si totul pentru a acoperi o mare angoasă care este, în ultimă instantă, baza poeticii lui George Vulturescu. În fibra sa intimă, această poezie este generată de spaima născută din pierderea temeiurilor, de spaima de perisabilitate, de teama de viitor, de cenusa pe care acesta o va asterne peste lucruri. E o poezie împotriva uitării; literatura este un analogon al practicilor magice, un mijloc de a învinge moartea: „Dar cui îi pasă de literatură cînd treci/ printre Pietrele Nordului, îl apostrofă Ioan./ Eu ridic zi de zi cîte o piatră de pe cărare:/ o tin în palme ca si cum Dumnezeu ar/ putea sta chiar în miezul ei./ Doamne, îi strig, cînd vei răsfira cenusa/ printre degete, tu mă vei putea vedea?” (Pietrele si literatura română). În Aur si iederă avem, mai apăsat decît în volumele dinainte, poezia unui soi de barbar, cult, sofisticat. El se simte ca o iederă trecătoare care nu poate rezista decît lipindu-se de piatră, devenind una cu aceasta. O spune în poezia „Aur si iederă. La Castrum Megessalla”: „De o mie de ori i-am dat tîrcoale zidului/ cetătii Megessalla/ de o mie de ori am văzut că din piatră creste iederă/ si iedera devine piatră în zid/ de o mie de ori trebuie să am puterea smintită/ a iederei”. Un element care defineste în chip lămuritor personalitatea autorului este acela care se referă la pictura lui Caspar David Friedrich. Chiar dacă ar fi rămas numai în aria paratextuală (coperta volumului este ilustrată cu o reproducere după unul dintre tablourile pictorului german reprezentînd stîncile de calcar de pe Insula Rügen) si tot ar fi atras atentia că aici se găseste una dintre cheile de descifrare nu doar a acestei cărti ci a unei bune părti din poezia lui George Vulturescu. Această sălbăticie stranie, măreată este cea care măsoară si fascinatia poetului pentru un Nord mitic, pentru eresurile si pentru peisajele lui. Dar referirile la C.D. Friedrich pot fi întîlnite în mai multe locuri în poezia lui Vulturescu (pe care cred că l-a cunoscut prin intermediul unui album editat în franceză, pentru că într-un poem apare Île de Rügen îl loc de Insel Rügen), volumul de fată incluzînd, cum am arătat, chiar un ciclu care-i este dedicat. Acest ciclu de poeme, ultimul în ordinea cărtii, nu fără o anumită noimă, este cel care ne duce cu gîndul la dorinta poetului de a surprinde, asemenea strălucitului pictor romantic german, măretia sălbatică a unui spatiu, laolaltă cu sentimentul sublimului care se naste în cel care contemplă sau ia contact în vreun fel sau altul cu o lume aproape supranaturală, în fata căreia omul este obligat să îsi pună întrebări asupra destinului său, asupra relatiei cu divinitatea, asupra vietii si a mortii, asupra dăinuirii. Poezia lui George Vulturescu este, cum am spus, poezia unei mari angoase. De aici si sansele ei de a rezista. Pentru că reuseste să nu fie doar angoasa celui care scrie... 

 Radu Voinescu
Convorbiri literare,nr.3 (195), martie, 2012